Aceasta este cartea cea mai controversatã din Biblie. Este foarte greu de imaginat care ar putea fi rolul ei în serviciile religioase din Sinagogã sau Bisericã. Totusi, frumusetea ei si faptul cã Dumnezeu a îngrijit sã fie asezatã alãturi de celelalte scrieri sfinte o fac una dintre cele mai sublime texte poetice care s-au scris vreodatã în întreg evantaiul de religii ale lumii.

Cîntarea Cîntãrilor este o odã a iubirii care ridicã dragostea dintre bãrbat si femeie la nivelul stabilit initial de Fãcãtorul nostru. Adevãrata religie condamnã deopotrivã si ascetismul si depravarea. Culmea iubirii este reciprocitatea de sentimente si trãiri dintre un sot si o sotie în cadrul sfînt al familiei.

Titlul: si în originalul evreiesc si în greacã si în latinã, cartea poartã acelasi nume: „Shir Hashiram", „Asma Asmaton" si „Canticum Canticorum" care se traduc toate în româneste prin „Cîntarea Cîntãrilor". Numirea subliniazã valoarea textului care trece drept un superlativ al artei literare evreiesti.

Autorul: Textul însusi ne spune cã aceastã carte este scrisã de Solomon. (1) Numele lui apare de sapte ori în continutul ei (1:1, 5; 3:7, 9, 11; 8:11, 12). (2) Conditiile de abundentã si belsug pe care numai unul ca Solomon le-a avut sînt descrise în capitolul 3:6-11. (3) Cetãtile pomenite în text fac aluzie la existenta unei tãri care nu trãise încã tragedia divizãrii.

Textul din 1 Împãrati 4:32, 33 ne spune cã Solomon a compus 1.005 cîntãri si a avut o cunoastere deosebitã despre animalele si plantele din naturã. În textul Cîntãrii Cîntãrilor sînt pomenite 21 de feluri de plante si 15 specii de animale.

Data scrierii: Cîntarea a fost compusã în tineretea lui Solomon, probabil cam prin anul 965 î.Cr.

Continutul cãrtii: Ca în toate marile povesti de dragoste din lume, faptele acestei întîmplãri sînt simple si aparent, banale. Ceea ce le conferã o incomensurabilã valoare este bogãtia de sentimente umane care le însotesc. Iatã mai întîi datele acestui poem de dragoste:

Împãratul Solomon avea o vie în tinutul deluros al lui Efraim, cam la 80 de kilometri de Ierusalim (8:11). El a lãsat-o în îngrijirea unor arendasi (8:11) care erau de fapt o familie constituitã din mama, doi fii (1:6), si douã fete: Sulamita (6:13) si încã o sorã mai micã a ei (8:8). Aceastã Sulamitã era un fel de „cenusãreasã" a familiei (1:5), foarte frumoasã, dar nebãgatã în seamã de nimeni. Fratii ei o tratau cu toatã asprimea punînd-o la munci grele, asa cã ea nu si-a putut pãstra si îngriji prea mult frumusetea chipului (1:6). Era pusã sã tundã via si sã aseze curse pentru vulpile mici care stricau via (2:15). Uneori era trimisã sã pascã oile (1:8). Viata sub arsita soarelui o fãcuse sã aibã pielea complet arsã de soare (1:5).

Într-o zi, un chipes strãin s-a apropiat de via pãzitã de arendasi si a stat de vorbã cu Sulamita. Era împãratul Solomon, care fãrã sã-si facã cunoscutã adevãrata identitate a stat de vorbã cu Sulamita. Sub privirile lui pline de admiratie si la auzul vorbelor lui mestesugite de cuceritor de inimi, Sulamita a simtit pentru prima datã necaz pentru înfãtisarea ei neîngrijitã (1:6). Crezîndu-l un cioban pribegind cu oile, ea l-a întrebat despre turma lui (1:7). El i-a rãspuns numai în termeni generali (1:8), dar a continuat sã-i vorbeascã asemeni unui îndrãgostit (1:8-10) si sã-i promitã daruri ca semn al dragostei si seriozitãtii lui (1: 11). Pe scurt, strãinul i-a cucerit inima si a plecat promitîndu-i cã va reveni nu peste multã vreme. În absenta lui, imaginatia ei s-a aprins de dor. A început sã-l viseze noaptea, nãdãjduind în fiecare dimineatã ca el va veni împreunã cu zorile (3:1). Într-un sfîrsit, el s-a întors asa cum promisese, de data aceasta cu toatã splendoarea si fala sa împãrãteascã si a luat-o de sotie (3:6-7).

Pe aceastã întîmplare simplã, Solomon brodeazã toatã mãiestria lui ornamentalã specificã orientului. Dragostea nu este o problemã de fapte, ci de trãiri emotionale intense si niciodatã nu a existat vreun om mai priceput ca Solomon în descrierea acestor sentimente inefabile care scapã cercetãrii rationale, dar ne aprind pînã la incendiere inima. Cartea este plinã de comparatii, metafore, alegorii si personificãri fermecãtoare.

Destinatia cãrtii: Se pare cã destinatia initialã a acestui poem a fost educatia noilor cãsãtoriti în tainele si consolidarea dragostei. Ca si celelalte cãrti poetico-didactice, Cîntarea Cîntãrilor a fost unul din manualele dupã care se fãcea educatia în Israel. Cartea a avut însã si o altã destinatie. Ea era cititã în public la unele din sãrbãtorile anului calendaristic ebraic. În acel cadru solemn, cartea nu mai era numai un manual al dragostei, ci se ridica infinit mai sus, devenind o alegorie a iubirii dintre Dumnezeu si poporul Sãu pe care si l-a ales pentru vecie. Aceastã lecturã publicã pare, dacã nu total nepotrivitã, cel putin discutabilã, societãtii moderne de astãzi. Nu trebuie sã uitãm însã cã în Israel imaginea cãsniciei era sfîntã si cã ea fusese folositã de însusi Dumnezeu în dialogul Lui cu poporul (Osea 2:1-20; 5:7; Isaia 50:1; Ieremia 3:1-25). În Noul Testament Pavel si Ioan folosesc si ei alegoria cãsniciei pentru a ilustra relatia dintre Domnul Isus si Bisericã (Efes. 5:25-27; Apoc. 19:7; etc.) Probabil cã si aceastã libertate a lor ar fi fost criticatã de „puritanii" pretentiosi de astãzi, dar sarcina lor a fost mult usuratã de existenta acestei Cîntãri a Cîntãrilor în canonul Vechiului Testament.

Metode de interpretare: Existã trei teorii asupra felului în care trebuie înteleasã aceastã carte:

(1). Interpretarea naturalistã care nu vede în aceastã carte nimic altceva decît o colectie de cîntece erotice de dragoste, asezate laolaltã din cauza subiectului si frumusetii lor comune. Aceasta teorie face din includerea cãrtii în canonul religios evreiesc un fapt inexplicabil si fãrã sens. Cînd ne gîndim cît de mult au pretuit evreii scrierile lor sfinte si cu cîtã atentie si-au pãstrat ei aceste „oracole" vesnice, aceastã teorie îsi pierde foarte repede orice valabilitate.

(2). Interpretarea alegoricã, care transformã întreaga carte într-o succesiune de tablouri simbolice cu sensuri ascunse si sublime. Excesul de imaginatie îi face însã pe sustinãtorii acestei interpretãri sã nege fundamentul istoric real al cãrtii si-i determinã sã caute în fiecare mic detaliu al textului corespondente spirituale desãvîrsite. Un astfel de comentator a „vãzut" în pãrul bogat al femeii descrise în text nici mai mult, nici mai putin decît multimea neamurilor care au încadrat Israelul în lucrarea de mîntuire!

(3). Interpretarea tipologicã gãseste o cale de mijloc între cele douã interpretãri de mai sus, pãstrînd ce este bun în fiecare si refuzînd excesele extremismelor. Conform acestei interpretãri, cartea are un fundament istoric real cu o desfãsurare cronologicã de evenimente. Întîmplarea este asezatã în sapte „tablouri" teatrale independente si interdependente în acelasi timp care descriu dragostea idealã dintre un bãrbat si o femeie. Frumusetea sfîntã a acestei uniri plãnuite în tiparul ei de însusi Dumnezeul creatiei, este preluatã într-un plan mai înalt pentru a ilustra în „tip" intensitatea iubirii care trebuie sã existe între Dumnezeu si Israel, în interpretarea evreiascã si între Cristos si bisericã, în interpretarea crestinã.

SCHItA CÃRtII

Personajele „distributiei" alese de autor sînt Solomon, Sulamita si corul fetelor din Israel. Interventiile lor se alterneazã mereu schimbînd planul actiunii si delimitînd succesiunea de 7 „tablouri" idilice:

1. Retrãirea nuntii împãrãtesti (1:1-2:7)

2. Amintiri din perioada începuturilor (2:8 - 3:5)

3. Retrãirea perioadei logodnei (3:6 - 5:1)

4. Visul zbuciumat al miresei (5:2 - 6:3)

5. Împãratul gîndindu-se la mireasa lui (6:4 - 7:10)

6. Miresei îi este dor de acasã (7:11 - 8:4)

7. O reînnoire a dragostei în Liban (8:5-14)

Simbolistica „tipologicã" a acestei cãrti este înlesnitã de existenta psalmului 45 cu care probabil cã a fost intentionatã sã facã pereche. Vã îndemnãm sã cititi cu atentie acest psalm si sã vedeti cum, în spatele actiunii în care evolueazã Solomon si mireasa lui aleasã, se desfãsoarã un alt plan semantic în care Dumnezeu (Cristos) este mirele, iar Israelul (Biserica) este mireasa (conform tãlmãcirii din Evrei 1:7, 8).

Continutul psalmului 45 poate fi împãrtit în douã pãrti egale:

I. O invocatie adresatã mirelui (2-9)
a. despre frumusetea fãpturii sale, v.2
b. despre mãretia înfãptuirilor lui, v. 3-5
c. despre stabilitatea împãrãtiei lui, v. 6
d. despre bucuria lui în fata cãsãtoriei, v. 7-9

II. O invocatie adresatã miresei (10-17)
a. un apel la o dãruire totalã, v. 10-11
b. promisiunea unei mari cinstirii, v. 12
c. un elogiu al frumusetii ei, v. 13-15
d. o promisiune a unui viitor strãlucit, 16-17

Mesajul cãrtii: Pentru cititorul crestin, Cîntarea Cîntãrilor constituie o subliniere a unirii noastre cu Cristos. În Biblie sînt si alte alegorii care desriu aceastã relatie. Se vorbeste despre Cristos ca si Cap, iar despre Bisericã ca trup, definind aspectul de unire vie într-un organism al vietii; se vorbeste despre Cristos ca temelie si despre noi ca pietrele clãdite în edificiul de deasupra, pentru a defini aspectul trainic al acestei uniri. Se spune cã Cristos este vita, iar noi sîntem mlãditele, pentru a ilustra caracterul roditor al unirii noastre; în sfîrsit Cristos este prezentat ca „Cel dintîi nãscut, dintre mai multi frati" pentru a sublinia aspectul unei mosteniri comune pe care o avem prin unirea cu Cristos. Nici una dintre aceste alegorii nu este suficientã pentru a ilustra desãvârsirea unirii noastre mistice cu Cristos, Mîntuitorul nostru. Numai unirea dintre un sot si o sotie, în contopirea totalã din perimetrul familiei, poate reda ceva mai mult din aceastã extraordinarã lucrare prin care Dumnezeu ne-a asezat „în Cristos" (Efes. 5:31-32).