Asa cum îl aratã si numele, „Cortul întîlnirii" a fost o constructie mobilã desemnatã de Dumnezeu ca loc al prezentei Sale în mijlocul poporului evreu. Alcãtuirea Cortului nu a fost lãsatã pe seama gustului sau imaginatiei evreilor. Moise a privit si primit înfãtisarea si dimensiunea elementelor Cortului, prin revelatie dumnezeiascã, în timpul celor 40 de zile petrecute pe muntele Sinai (Exod 25:40; 26:30; Num. 8:4; Fapte 7:44; Evrei 8:5).

Existenta unui „original" al Cortului întîlnirii în cer ridicã întrebãri si speculatii care pot face subiectul meditatiilor noastre duhovnicesti. Este clar cã nimic din evolutia lumii sau din planul de mîntuire al ei nu a fost lãsat de Dumnezeu la voia întîmplãrii, înainte de a deveni realitãti pe pãmînt, printre oameni, lucrãrile lui Dumnezeu au fost stabilite „mai înainte de întemeierea lumii".

La solicitarea lui Moise, poporul a dãruit cu bucurie materialele necesare pentru facerea Cortului si Dumnezeu a binecuvîntat lucrarea lor, fiind prezent la inaugurare, prin norul care a acoperit Cortul si prin slava care l-a umplut (Exod 40:34).

Ca structurã, Cortul a fost o unitate întreitã, asemenea Sfintei Treimi si asemenea întreitei alcãtuiri a omului. Privind din afarã, te întîlneai mai întîi cu „curtea cortului", delimitatã de o îngrãditurã lungã de aproximativ 50 de metri si latã de 25 de metri (Exod 27:9-19). În aceastã curte se gãseau: „altarul arderilor de tot" (Exod 27:1-8) si „ligheanul spãlãrii" sau „marea de aramã" în care se curãteau preotii înainte de a intra în cort (Exod 30:17-33).

Cortul însusi mãsura 5 metri în lãtime si înãltime si 15 metri în lungime si era alcãtuit din douã camere: Locul Sfînt si Locul Preasfînt sau „Sfînta Sfintelor" (Exod 26:33). Cele douã camere interioare erau separate printr-o perdea (Exod 26:31-37). În prima camerã se aflau masa punerii pîinilor înaintea Domnului, sfesnicul purtãtor de luminã si altarul tãmîierii (Exod 25:23-40; 30:1-10).

Sfînta Sfintelor era de forma unui cub cu latura de 5 metri si adãpostea Chivotul întîlnirii, acoperit cu capacul ispãsirii si umbrit de aripile a doi heruvimi. În lada Chivotului se aflau: tablele de piatrã cu cele 10 Porunci scrise pe Sinai, un vas cu mana dãruitã de Dumnezeu evreilor în pustie si toiagul lui Aaron (Deut. 10:4, 5; Exod 16:33, 34; Num. 17:10).

În Sfînta Sfintelor nu putea intra decît Marele Preot si acesta numai o singurã zi pe an, cînd intra ca sã aseze pe altar sîngele ispãsitor pentru pãcatele lui si pentru pãcatele poporului (Lev. 16:29-34).

În timpul anilor pribegiei în pustie, Cortul era cãrat pe umeri de Leviti si montat ori de cîte ori poporul îsi aseza tabãra pentru poposire. Mai întîi trebuia instalat Cortul si numai dupã aceea se aseza tabãra pe cele patru laturi ale curtii Cortului, într-o ordine specialã hotãrîtã de Dumnezeu însusi (Num. 2). Aceasta aratã cît de însemnat era Cortul în viata religioasã a evreilor.

Dupã cucerirea Canaanului, cei din Israel au asezat Cortul la Silo, unde a rãmas pînã dupã perioada Judecãtorilor (Josua 18:1). Mai tîrziu, Cortul a fost mutat la Nob (1 Sam. 21:1-6) si la Gabaon (1 Regi 8:4). Dupã ce a sfîrsit de construit

Templul, Solomon a mutat Cortul întîlnirii la Ierusalim (1 Regi 8:4). Prin existenta Templului, necesitatea functionãrii Cortului ca lãcas de închinãciune a încetat.

Multimea de referinte existente în Noul Testament despre Cortul întîlnirii si despre diferitele elemente care l-au constituit, trebuie privitã ca o aplicatie a extraordinarei încãrcãturi de simboluri tipologice si profetice asezate de Dumnezeu în aceastã structurã. Aproape toate elementele materiale ale Cortului au o semnificatie spiritualã, vorbind despre lucrarea pãmînteascã a Domnului Isus. De fapt, în chiar preambulul Evangheliei sale, apostolul Ioan ne spune cã Isus a „cortuluit" printre noi (imposibil de tradus si de aceea adaptat la noi prin „a locuit printre noi" - Ioan 1: 14). Întreaga structurã a Evangheliei este asezatã pe imaginea Cortului. Citind-o, ne întîlnim cu apa spãlãrii, cu curtea de afarã, cu Lumina, cu Pîinea, cu Sfîntul altar al rugãciunii din capitolul 17, si în final cu sîngele ispãsitor asezat dincolo de perdeaua dinãuntru, care se despicã în douã în momentul jertfirii Sale.

În Romani 3:25, apostolul Pavel foloseste termenul consacrat pentru jertfe, atunci cînd scrie: „Pe El, Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte sã fie, o jertfã de ispãsire", iar în epistola cãtre Tit, acelasi apostol aminteste despre semnificatia simbolicã a „spãlãrii" (Tit 3:5).

Cel mai bun tratat de simbolisticã a Cortului este însã epistola cãtre evrei. Aproape toate elementele închinãciunii practicate la Cort îsi capãtã acolo adevãrata semnificatie în lucrarea de Mare Preot a Domnului Isus Cristos. Mîntuirea urzitã de El a fãcut astãzi posibilã „întîlnirea" noastrã cu Dumnezeu.