Cartea DANIEL 

---

Întreaga Biblie poate fi asemãnatã cu o oglindã plimbatã asupra istoriei omenirii. Reciproca este valabilã, cãci întreaga istorie umanã poate fi desprinsã din continutul profetic asezat în cele 66 de cãrti ale Bibliei.

Cartea lui Daniel poate fi numitã pe drept cheia descifrãrii mesajelor profetice. Cadranul unui ceas n-ar fi de nici un folos fãrã ajutorul limbilor indicatoare. Tot asa, cartea lui Daniel este pentru întregul Scripturii, indicatorul care ne ajutã sã ne orientãm în succesiunea de evenimente consemnate în profetii.

Din cauza continutului ei extraordinar, cartea lui Daniel a fost contestatã de toti cei care au combãtut Biblia si credinta crestinã. Criticii ei înfierbîntati au prezentat-o drept un fals istoric produs cel mai devreme prin jurul anului 164 î.Cr. cu scopul de a-i întãri în credintã pe evreii care treceau prin vremuri grele sub conducerea Macabeilor.

Descoperirea manuscriselor de la Marea Moartã a redus la tãcere aceste critici. Pentru crestini, lucrurile erau clare chiar si înainte de aceste descoperiri, în afara dovezilor continute chiar în textul cãrtii, despre Daniel a mai scris si Ezechiel, care-l aseazã în rîndul sfintilor poporului evreu, numindu-l: „un om neprihãnit" si „un om foarte întelept" (Ezecniel l:19-20; 28:3) Nimeni nu s-a îndoit vreodatã cã Ezechiel a trãit în vremea cînd ni se spune cã a trãit, ori el îl aminteste pe Daniel ca pe un contemporan al sãu aflat încã în viatã.

Cea mai mare dovadã despre veridicitatea continutului cãrtii lui Daniel vine însã din partea Domnului Isus care citeazã din cartea profetului de trei ori în cuprinsul cuvântãrii Sale din Matei 24. În versetul 15, El citeazã Daniel 8:13; 9:27; 11:31; 12:11; indicîndu-le ucenicilor semnele care-i vor anunta cã e timpul sã fugã din Ierusalim („De aceea, cînd veti vedea "urîciunea pustiirii", despre care a vorbit proorocul Daniel, „asezatã în locul sfînt" - cine citeste sã înteleagã! -...”)

În versetul 21, El descrie venirea „Necazului cel mare" citînd din Daniel 12:1: „Pentru cã atunci va fi un necaz asa de mare, cum n- a fost niciodatã de la întemeierea lumii pînã acum si nici nu va mai fi".

Apoi, în versetul 30, El descrie cea de a doua venire a Sa folosind textul din Daniel 7:13: „Atunci se va arãta în cer semnul Fiului omului...”

Mai mult decît atît, în cel mai solemn moment din cadrul procesului religios la care a fost supus, în ceasul în care Marele Preot l-a întrebat categoric: „Te jur pe Dumnezeul cel viu sã ne spui dacã esti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu". Domnul Isus i-a rãspuns cu acelasi text din Daniel 7:13, 14: „Da, sînt. Ba mai mult, vã spun de acum încolo veti vedea pe Fiul omului sezînd la dreapta puterii lui Dumnezeu, si venind pe norii cerului" (Matei 26:63-64).

Domnul Isus îl prezintã pe Daniel drept „un crainic al lucrurilor viitoare" confirmînd ceea ce scrisese însusi Daniel despre cartea sa: „Tu însã Daniele, tine ascunse aceste cuvinte si pecetluieste cartea, pînã la vremea sfîrsitului. Atunci multi o vor citi si cunostinta va creste" (Dan. 12:4). La venirea Sa Domnul Isus a proclamat începutul acestei „vremi a sfîrsitului", a ridicat pecetea de pe cartea lui Daniel si a declarat emfatic: (De acum) „Cine citeste sã înteleagã" (Matei 24:15).

Acestei întelegeri îi dedicãm rîndurile care urmeazã.

Titlul: Cartea poartã numele autorului ei: Daniel, care se poate traduce prin „Dumnezeu este judecãtorul".

Autorul: Desi pare surprinzãtor, stim foarte putine lucruri despre acest om extraordinar.

(1). Ca tînãr, a fost dus ca rob din Israel la Babilon, în robie a hotãrît sã nu-si piardã specificul national evreiesc, refuzînd sã „se spurce mîncînd din bucatele aduse de la masa împãratului" (Dan. 1:8). Pus în scoalã, a dat curînd dovadã de o întelepciune cu totul iesitã din comun, dar mai ales s-a evidentiat prin capacitatea supranaturalã de a pãtrunde în lumea lui Dumnezeu si de a primi tãlmãciri pentru vise si vedenii.

(2). În urma simpatiei de care s-a bucurat din partea lui Nebucadnetar, a fost promovat în cele mai înalte dregãtorii imperiale. si acolo însã si-a pãstrat dorinta de a trãi ca un evreu cucernic. Din aceastã cauzã, la vîrsta de 70-75 de ani a fost aruncat într-o groapã cu lei, din care Dumnezeu l-a scãpat în chip miraculos. Caracterul sãu integru si apartenenta lui la lumea supraomeneascã a revelatiei divine, l-au ajutat sã pluteascã asemenea unei corãbii peste talazurile frãmîntate ale istoriei.

Monarhii lumi s-au succedat unul dupã altul: Nebucadnetar a fost urmat de Belsatar, iar apoi Babilonul a cãzut în stãpînirea lui Dariu, medul si a lui Cir, persanul. Simpatizat de toti acestia, Daniel a rãmas mereu la curtea împãrãteascã, hãrãzit de Dumnezeu sã fie un fel de „crainic dumnezeiesc" pe lîngã curtile imperiale ale pãmîntului. La ceas de cumpãnã, el a fost, asemenea poporului ales din care a fãcut parte, un fel de constiintã cosmicã si de „luminã a neamurilor".

A murit la Susa, probabil de bãtrînete, la 90-94 de ani.

Contextul scrierii: Unul dintre motivele pentru care cartea lui Daniel a fost contestatã este si continutul supranatural al celor scrise de el. Vise, vedenii, tãlmãciri, izbãviri miraculoase din foc sau din gura leilor, aparitii angelice sînt întrepãtrunse într-o tesãturã densã si imposibil de separat.

De fapt existã un motiv foarte întemeiat pentru care factorul supranatural este atît de proeminent în aceastã carte, în vremea aceea Israelul se afla în captivitate. Ierusalimul se gãsea în ruinã. Chiar si Templul - ultima sperantã a evreilor - fusese ras de pe fata pãmîntului. Într-un fel, Iehova, Dumnezeul evreilor se dovedise mai slab decît dumnezeii Babilonului! Bel-Merodah îl învinsese pe Iehova, sau cel putin asa le plãcea sã creadã celor din pãgînul imperiu. si tot asa erau înclinati sã creadã si evreii. Reîntoarcerea si refacerea pãreau imposibile. Nimeni nu credea în spusele lui Ieremia care estimase durata robiei la numai 70 de ani. La urma urmei, de ce s-ar tine Dumnezeu de aceastã promisiune dacã nu s-a tinut de promisiunile fãcute lui David si Solomon?!

Lucrãrile supranaturale relatate de Daniel au fost tocmai niste rãspunsuri date unor astfel de gînduri. Ele au avut caracterul unor semne venite din partea lui Iehova si adresate lui Israel si neamurilor deopotrivã.

Atunci cînd Dumnezeu a transferat dreptul de instrument al suveranitãtii Sale de la Israel si l-a dãruit lui Nebucadnetar, El l-a ridicat pe evreul Daniel si l-a asezat la curtea regalã Babiloneanã pentru ca prin buzele lui si prin actiunile lui sã-l învete pe Nebucadnetar despre necesitatea supunerii înaintea Celui Atotputernic, încetînd sã mai vorbeascã la Ierusalim, Dumnezeu si-a plasat solul la curtea marilor imperii ale lumii, dovedind neamurilor cã El existã si cã are ultimul cuvînt în desfãsurarea evenimentelor istoriei lumii. În acelasi timp, prin activitatea lui Daniel, Dumnezeu a dovedit evreilor cã El continuã sã le fie un Dumnezeu „de aproape", gatã sã le asigure supravietuirea si în stare sã-i elibereze si acum din robie tot asa cum a fãcut-o si atunci cînd i-a scos din tara Egiptului.

Continutul cãrtii: Cartea lui Daniel este plinã de întîmplãri în care supranaturalul invadeazã lumea obisnuitã si schimbã cursul istoriei. A fost vremea cînd poporul lui Dumnezeu a avut nevoie de o revelatie deosebitã, cu puternice implicatii în desfãsurarea ulterioarã a istoriei.

Cea mai bunã dovadã cã aceste evenimente supranaturale s-au petrecut întocmai si nu au fost produsul fabulatiei o constituie chiar transformarea uluitoare pe care ele le-au produs asupra poporului evreu.

Pe durata robiei, evreii si-au schimbat total atitudinea religioasã, devenind dintr-un popor înclinat spre idolatrie, un popor cu o credintã monoteistã mai tare decît granitul. Cei plecati în robie s-au aflat acolo din cauza celor aproximativ 500 de ani de cochetãrie cu idolii neamurilor învecinate. În numai 70 de ani petrecuti în captivitate, Dumnezeu i-a „curãtit" pe evrei în cuptorul mîniei Lui si i-a scos de acolo vindecati pentru vecie. Nu multimea idolilor din Babilon i-a schimbat pe evrei, ci tocmai acele manifestãri dumnezeiesti supranaturale amintite în cartea profetului Daniel.

De la Ezechiel stim cã Daniel devenise celebru chiar fiind încã în viatã. si cum s-ar fi putut sã fie altfel dupã întîmplãri ca cele relatate în capitolele 2 si 3 ale cãrtii sale? Ba încã sub influenta lui Daniel, Nebucadnetar emisese si celebrele lui proclamatii cãtre toate popoarele din Imperiu în care recunostea suveranitatea Dumnezeului evreilor (cap.4). Asemenea lucruri nu puteau sã-i lase indiferenti pe cei din Israel. Cu o nouã si arzãtoare dorintã, ei s-au aplecat asupra scrierilor profetice ale lui Ieremia („în anul dintîi al domniei lui, eu, Daniel, om vãzut din cãrti cã trebuiau sã treacã 70 de ani pentru dãrîmãturile Ierusalimului, dupã numãrul anilor despre care vorbise Domnul cãtre proorocul Ieremia" - cap.9:2), si ale lui Isaia. Acesta vorbise nu numai despre cãderea viitoare a Babilonului, dar pomenise pe nume chiar si pe cel ce avea sã dea decretul de reîntoarcere a iudeilor în Canaan si de rezidire a templului din Ierusalim: Cir persanul (Isaia 45 si 46).

Cum trebuie sã fi trãit evreii toate aceste evenimente? Cum trebuie sã se fi uimit ei vãzîndu-le prinzînd viatã chiar sub ochii lor? Experientele din acesti 70 de ani de evenimente supranaturale explicã spulberarea îndoielilor si rãtãcirilor lor si transformarea lor într-un popor cu o adorare totalã, unicã si definitivã pentru Iehova.

Aranjarea cãrtii este foarte clarã: primele 6 capitole sînt istorice, iar ultimele 6 capitole sînt profetice.

Mesajul cãrtii: Scopul cãrtii exprimat în mesajul ei central este expus în cuvintele repetate emfatic de trei ori în cuprinsul capitolului 4 (4:17, 25, 32): „Ca sã stie cei vii cã Cel Prea înalt stãpîneste peste împãrãtia oamenilor, cã o dã cui îi place". Este semnificativ cã acest mesaj este fãcut sã ajungã la noi prin gura smeritului Nebucadnetar, „capul" de aur si cel dintîi suveran mondial din acesta „vreme a neamurilor".

O altã caracteristicã izbitoare a acestei cãrti este aceea cã ea este scrisã în douã limbi. De la capitolul 2:4 pînã la capitolul 7 este scrisã în limba aramaicã. Restul textului este scris însã în limba ebraicã. Are faptul acesta vreo semnificatie? Noi credem cã da.

Existã o corespondentã extraordinarã între visul dat de Dumnezeu lui Nebucadnetar (cap.2) si prima vedenie a lui Daniel (cap.7). Amîndouã ne traseazã cursul general al istoriei din „vremea neamurilor". Celelalte vedenii ale lui Daniel privesc înspre viitor mai ales din punct de vedere al poporului Israel. Spre a le separa de restul, capitolele de la 2 la 7 sînt scrise în aramaicã, limba care se vorbea atunci în institutiile comerciale si diplomatice ale lumii. Aceastã schimbare, de la limba ebraicã din debutul cãrtii, la limba aramaicã din mijlocul ei si apoi întoarcerea la limba ebraicã ilustreazã schimbarea accentului pe care Dumnezeu îl va pune în istoria lumii si mai spune ceva, si anume, cã Dumnezeu a dat lumii acces numai la planul general al vremurilor, pãstrînd doar pentru cei ce stiau limba evreilor detaliile lui semnificative.

În plus, folosirea ambelor limbi este încã o dovadã cã Daniel si-a scris cartea tocmai în acea vreme. Înainte de vremea robiei, evreii n-ar fi înteles aramaicã (vezi 2 Regi 18:26), iar dupã robia babiloneanã, ei n-ar mai fi înteles ebraica, deoarece încetaserã sã o mai foloseascã (vezi Neemia 8:8). Numai si numai în perioada de timp în care a trãit Daniel, evreii au cunoscut amîndouã limbile amintite.

Dumnezeu a asezat chiar în cuprinsul cãrtii dovada datei evenimentelor anuntate de autorul acestei scrieri. Astfel, El i-a redus la tãcere pe cei care vor sã-i conteste valabilitatea, pentru cã de fapt nu vor sã-i primeascã mesajul.

Cuvinte cheie si teme caracteristice: Pentru studiul nostru, cel mai important este felul în care Domnul Isus îl remarcã pe profetul Daniel drept un crainic al lucrurilor viitoare (Matei 24:15-16). Datele prezentate în cartea lui Daniel sînt într-atît de exacte si de clare încît mai marii iudeilor au interzis cu desãvîrsire studierea lor, ca nu cumva poporul sã priceapã cã Isus a fost într-adevãr „Unsul-Mesia".

Multi alti critici au sustinut cu încãpãtînare cã amãnuntele istorice au fost adãugate mult mai tîrziu în cartea lui Daniel de cãtre preoti. Descoperirile de la Marea Moartã (între altele si o copie a cãrtii lui Daniel) au dovedit însã zdrobitor de clar cã textul profetic din care a citat Domnul Isus a existat exact în forma de azi cu sute de ani înainte de era crestinã.

Cartea lui Daniel este cheia profeticã a Bibliei. Imaginea ei se reflectã simetric în cartea Apocalipsei. Cele mai importante pasaje profetice ale cãrtii sînt visele profetice ale lui Nebucadnetar din capitolul 2 si vedenia despre „cele saptezeci de sãptãmîni" din capitolul 9.

Visul lui Nebucadnetar din capitolul 2 schiteazã istoria împãrãtiilor lumii si are un interes deosebit pentru neamuri. Vedenia lui Daniel din capitolul 9 este o profetie privitoare la Israel si la evenimentele cheie prin care va trece acesta.

Visul lui Nebucadnetar

Niciodatã nu a visat un muritor un vis mai epocal decît acesta. Împreunã cu vedenia lui Daniel din cap.7 (care reia tema cap.2 si o lãmureste în detaliu), acest pasaj anuntã cã Dumnezeu s-a hotãrît sã renunte pentru un timp la importanta preponderentã pe care a jucat-o în istorie divinã Israelul si sã aducã în scenã "Vremea neamurilor", pomenite de Domnul Isus în Luca 21:24.

Lui Nebucadnetar, preocupat de „ce se va întîmpla în vremurile de pe urmã" (Dan. 2:28), Dumnezeu îi descoperã în vis succesiunea de puteri mondiale care se va desfãsura pe pãmînt începînd cu Imperiul lui si pînã la venirea împãrãtiei „care va dãinui vesnic" (Dan. 2:44.) Aceastã ultimã împãrãtie pe care Dumnezeu o va aduce pe pãmînt va fi instauratã fãrã ajutorul vreunei mîini" si va acoperi întreg pãmîntul (Dan. 2:34, 35, 45).

Cei dintîi crestini au cunoscut si ei aceste profetii din cartea lui Daniel si le-au dat o interpretare foarte precisã. Iatã ce scria Hippolytus, care a trãit între anii 160-236 dupã Cristos si a fost unul dintre ucenicii lui Irineu, socotit la rîndul sãu ca unul dintre cei patru mari teologi ai vremii sale:

„Capul de aur al Chipului, ca si leul corespunzãtor aratã Imperiul Babilonian; pieptul si bratele de argint împreunã cu simbolul ursului din cap.7 sînt Imperiul Mezilor si Persilor; pîntecele si coapsele de aramã împreunã cu pardosul (leopardul) îi aratã pe Greci, care au detinut suprematia începînd cu vremea lui Alexandru Macedon; picioarele de fier ca si fiara „nespus de grozav de înspãimîntãtoare si de puternicã" îi arãta pe Romani, care sînt în fruntea lumii în vremea de azi; picioarele parte de fier si parte de lut, ca si cele zece coarne, sînt simboluri pentru zece împãrãtii care nu s-au ridicat încã; celãlalt corn mai mic care s-a ridicat dintre cele zece îl aratã pe Anticrist; piatra care loveste Chipul si aduce Judecata asupra întregului pãmînt este Cristos". („Tretise on Crist and Antichrist" - Ante-Nicene Fathers, Volumul V, pag.210, par.28)

Partea de profetie care se împlinise deja le era foarte clarã primilor crestini. Ei si-au dat seama chiar si cã în perimetru Imperiului Roman se vor mai defini încã alte zece forme de guvernãmînt, aliate într-o formã de stãpînire comunã, care îi va face loc Anticristului si cã Cristos, la cea de a doua venire a Sa, va pune capãt „vremii neamurilor", instaurînd chiar aici pe pãmînt împãrãtia neprihãnirii. Cei dintîi crestini nãdãjduiau încã de pe atunci în venirea împãrãtiei. Nu este de mirare, cãci însusi Domnul îi învãtase sã se roage spunînd: „Vie împãrãtia Ta" (Mat. 6:10).

Revenind la secventele visului lui Nebucadnetar si la tãlmãcirea pe care i-o oferea Daniel ajungem sã privim la o veritabilã perspectivã a istoriei. Iat-o:

Imperiul Babilonian - a fost instalat la putere începînd cu anul 604 înainte de Cristos, prin venirea lui Nebucadnetar la putere, ca un urmas al lui Nebopolasar. Acest imperiu a fost supranumit: „Un Imperiu de Aur, într-o epocã de aur". Realizãrile militare, economice si edilitare din Imperiu au depãsit fãrã termen de comparatie tot ceea ce omenirea vãzuse pînã la vremea aceea. Ca oras, Babilonul era o minunãtie a lumii. Zidurile lui erau întinse pe un perimetru de 90 de km cu fiecare laturã lungã de 23 de km, înalt de 70-100 de metri si gros de 25 de metri. În interiorul orasului existau provizii suficiente pentru a supravietui unui eventual asediu pe o duratã de 20 de ani. Rîul Eufrat fusese deviat printre doi pereti dubli ai orasului si asigura alimentarea cu apa necesarã. Nebucadnetar adunase în Babilon cantitãti uriase de aur: clãdise temple aurite, statui de aur si el însusi domnea pe un urias tron turnat din aur. Babilonul devenise un simbol al puterii omenesti si al trãirii fãrã Dumnezeu.

Ca simbol profetic întîlnit de multe ori în profetii, Babilonul reprezintã încercarea oamenilor de a se descurca fãrã Dumnezeu, sistemul din care este exclusã închinarea la Dumnezeu si în care omenirea este organizatã într-o societate suficientã de sine. În judecata lui Dumnezeu, un astfel de sistem nu trebuie sã dãinuiascã. Chiar dacã el nu-si gãseste un rival pe pãmînt de care sã se teamã, Dumnezeu însusi se ridicã împotriva lui si-l sorteste pieirii. Într-un text din Isaia (45:1) ni se spune cum Dumnezeu l-a ridicat pe Cir-persanul si cum l-a ajutat în chip providential sã distrugã Babilonul, înlesnindu-i pãtrunderea în cetate prin niste „porti, care sã nu se mai închidã". Istoria ne spune cã asa a si fost. Acest Cirus-persanul a fost ajutat sã asedieze Babilonul de Dariu-medul, un unchi bãtrîn al lui Cir. Ei au plãnuit ca în ajunul unei mari sãrbãtori din Babilon, cînd populatia orasului se îmbãta de bucurie, sã devieze într-o depresiune apele Eufratului si sã pãtrundã prin albia goalã a rîului, pe sub zidul cetãtii, între cele douã ziduri ale fortificatiei. Totul ar fi rãmas însã zadarnic, dacã „cineva" n-ar fi uitat tocmai în seara aceea sã închidã portile de fier dinspre interiorul cetãtii. Dumnezeu hotãrîse ca falnicul Babilon sã devinã „ca Sodoma si Gomora", un loc în care nu va mai fi niciodatã popor, ci îl vor locui fiarele pustiei si-l vor bîntui stafiile (Isaia 13:19- 22). Despre cãderea Babilonului (în 538 î.Cr.) mai vorbise si Ieremia (Ieremia 50:1-3, 8-9, 14-16, 22-25; 51:1-4, 56-57) cu aproape 80 de ani înainte sã se întîmple. Amãnunte despre luarea Babilonului gãsim si în cartea lui Daniel, în capitolul 5:1-31.

Urmasul lui Nebucadnetar, numit de Daniel: Belsatar, n-a învãtat nimic din experientele tatãlui sãu si a fost înlãturat de la tron de însusi Dumnezeu, care-i cîntãrise în balanta dreptãtii Sale si-l gãsise usor (Dan. 5:22-28). Cãderea Babilonului a devenit sinonimã cu înfrîngerea celor ce se ridicã împotriva lui Dumnezeu, formînd un sistem prosper pentru o vreme, mîndru si arogant în înfãtisare, dar gol si ignorant în esentã. Cartea Apocalipsei ne prezintã cãderea unui alt Babilon, Babilonul cei mare. Numirea aceasta este simbolicã bineînteles si face aluzie la asemãnãrile care vor exista între societatea viitorului, în timpul lui Anticrist si Babilonul istoric. Cititi în acest sens Apocalipsa 18:1-24. Concluziile acestui fragment din planul profetic revelat sînt multe. Noi ne mãrginim sã enumerãm doar cîteva:

(1) Dumnezeu face ce vrea în istoria lumii (subliniatã de trei ori în Dan. 4:17, 25, 32).
(2) Dumnezeu poate îngãdui pentru o vreme nebunia oamenilor.
(3) Mîndria merge înaintea cãderii.
(4) Oamenii nu învatã din experienta trecutului.
(5) Bogãtia si slava lumii sînt puse în cîntarul divin si fiecare îsi va primi rãsplata.

Imperiul Medo-Persan - a luat fiintã în 538 î.Cr. si a durat 200 de ani, pînã cînd a apãrut pe scena lumii Alexandru Macedon în 331 î.Cr. Despre felul în care a cãzut Babilonul în mîinile medo-persilor gãsim scris în Daniel cap.5 (în special v.30-31). Dupã cum se vede din citirea textului, cãderea Babilonului a fost hotãrîtã de însusi Dumnezeu care o anuntase de altfel cu aproximativ 100 de ani înainte prin Isaia (13:17-18). Urmasul lui Nebucadnetar n-a priceput nimic din experienta marelui împãrat (Daniel 5:18-22) si a trebuit sã fie scos din scena istoriei. În visul lui Nebucadnetar, imperiul Medo-persan corespunde „pieptului si bratelor de argint" (2:32), iar în vedeniile lui Daniel, el este asemãnat cu „un urs care stãtea într-o rînã si avea trei coaste în gurã între dinti" (7:5), dar si cu berbecele din Dan. 8:1-4, 20). Aceste descrieri s-au potrivit întocmai cu caracteristicile acestui imperiu în care au fost introduse sisteme de taxare draconice si care si-a întins cuceririle dincolo de Egipt si pînã la granitele Greciei.

Importanta profeticã a imperiului Medo-Persan. Fãrã îndoialã cã evenimentul cel mai extraordinar a fost împlinirea absolut exactã a profetiei fãcutã despre aparitia si rolul împãratului persan Cir. Cu aproximativ 100 de ani înainte, Dumnezeu anuntase prin Isaia si numele acestui împãrat si lucrarea pe care o va împlini acesta: sã dea voie evreilor sã se întoarcã în patria lor (Isaia 45:1-13). Pe cînd slujea la curtea împãratului Dariu, Daniel „a vãzut din cãrti" cã s-au împlinit datele anuntate de profetul Ieremia (25:11) despre robia evreilor si împreunã cu mai marii poporului iudeu s-au înfãtisat înaintea împãratului purtînd în mîini sulul profetiei lui Isaia. Impresionat de cele citite, Cir s-a pus imediat pe lucru si Ezra ne povesteste despre hotãrîrea luatã de el (Ezra l: l -11).

Dupã 200 de ani de dominare, Imperiul Medo-Persan s-a prãbusit încercînd sã cucereascã Grecia. În planul lui Dumnezeu, venise vremea lui Alexandru Macedon. În bãtãlia de la Arabela (331 î.Cr.) desi coplesiti numeric, proportia a fost se pare de unul la douãzeci în favoarea Medo-Persanilor, Grecii au obtinut o victorie zdrobitoare. Împãratul medo-persan a încercat zadarnic sã-si regrupeze trupele într-o retragere strategicã. „Pardosul" grec (leopardul este cea mai rapidã dintre feline) nu le-a dat nici un timp de rãgaz, ci i-a urmãrit peste tot cu o iutime nemaiîntîlnitã în istorie. Pas cu pas, imperiul medo-persan a dispãrut, lãsîndu-i loc lui Alexandru sã se întindã „pînã la marginile pãmîntului" (Daniel 8:5).

Imperiul Grecesc - este asemãnat în visul lui Nebucadnetar cu „pîntecele si coapsele de aramã" (Daniel 2:32). Imaginea a fost cum nu se poate mai nimeritã, deoarece grecii au fost primii în istoria lumii care au purtat în afara hainelor obisnuite echipament de rãzboi fãcut din aramã. Despre soldatii greci se spunea cã sînt „de aramã". Coiful, platosele, si scutul le-au dat grecilor avantaje nete si i-au ajutat sã înfrîngã osti care-i depãseau cu mult din punct de vedere numeric. Comandantul lor, Alexandru, a fost un geniu militar. Nimeni nu i-a putut sta împotrivã. El a cucerit tot ceea ce putea fi cucerit în vremea aceea, iar dupã aceea, istoricii spun, a izbucnit în plîns, pentru cã nu putea merge mai departe.

Succesul l-a gãsit pe Alexandru Macedon foarte repede. La nici treizeci de ani avea deja o putere incomensurabilã. El a trãit însã ca un smintit în betii si în serbãri în care era proclamat una cu zeii. De fapt, chiar si campania lui împotriva Indiei, s-a nãscut tot din dorinta de a repeta ceea ce fãcuse în traditia Olimpului grecesc Bachus si Hercules. La aproximativ 32 de ani, Alexandru Macedon a fost atins de friguri si a murit în delir dupã 11 zile de chin. Era anul 323 î.Cr.

Influenta imperiului grecesc asupra Israelului a fost adîncã si de duratã. Filozofia greceascã n-a fãcut casa prea bunã cu religia evreilor, dar ocupantii s-au impus prin forta armatã si viclenia distractiilor. Rezultatul influentei grecesti a fost o slãbire a moralei si o provocare la adresa atasamentului evreilor fatã de Dumnezeu.

Împãratul grec Antioh Epifaniu a atins culmea represaliilor atunci cînd a intrat cãlare în Templu si a oferit pe altar carne de porc (animal necurat în religia evreilor). El a omorît preotii si a încercat o grecizare fortatã a evreilor. Prin ceea ce a fãcut, Antioh a intrat în istorie ca un precursor al lui Anticrist. (La el face aluzie Domnul Isus în Matei 24:15). Obrãznicia cuceritorilor greci a trezit însã spiritul nationalist în evrei si sub conducerea Macabeilor, ei s-au revoltat si si-au dobîndit libertatea. Aceastã scurtã perioadã de libertate s-a sfîrsit însã repede. Din cauza frãmîntãriior interne si a luptelor fraticide, Israelul a slãbit treptat si a cãzut sub stãpînirea masinii de rãzboi romane. Venise vremea ultimului imperiu din visul lui Nabucadnetar si din vedeniile lui Daniel.

Imperiul Roman. În vedeniile lui, Daniel nu a gãsit nici o asemãnare suficient de socantã pentru a ilustra ceva din caracterul acestei puteri mondiale. Profetul scrie: „Era o a patra fiarã, nespus de grozavã de înspãimîntãtoare si puternicã" (Daniel 7:7). Nimic n-a putut sã stea împotriva acestei uriase forte de invazie romanã care „avea niste dinti mari de fier, mînca, sfãrîmã, si cãlca în picioare ce mai rãmînea"

Roma si-a început cuceririle în anul 241 î.Cr., odatã cu invadarea Siciliei. Sub tãlpile Legiunilor ei au cãzut apoi Europa, Asia Micã, Orientul Mijlociu si coasta de nord a Africii, astfel cã întreaga Mediteranã devenise un lac al Imperiului...

În timp ce alte imperii au durat o perioadã mãsuratã în zeci sau sute de ani, puterea Romei a instaurat un Imperiu care a dãinuit mai bine de l.500 de ani. Chiar dacã ramura de apus a Imperiului a cãzut cam pe la anul 500 d.Cr., Imperiul Bizantin a continuat pînã în 1453 d.Cr. De departe, Imperiul roman a fost cel mai mare dintre imperiile lumii.

Din cele patru puteri mondiale anuntate de Dumnezeu prin visul lui Nebucadnetar si prin vedeniile lui Daniel, Imperiul roman este important într-un mod aparte:

(1) el va fi cea din urmã formã de stãpînire omeneascã asupra pãmîntului si

(2) el va fi imperiul în care va lovi Cristos la cea de a doua Sa venire. Asupra acestui imperiu se meritã sã aruncãm o privire mai atentã si sã cãutãm sã identificãm fragmentele de informatii pe care ni le pune la dispozitie textul profetic.

Caracteristicile profetice ale imperiului fiarei.

a) Este un imperiu segmentat în douã sectiuni distincte. Textul din Dan. 2:33 ne spune cã în prima lui parte de existentã („picioare"), imperiul este unitar si are tãria fierului, în timp ce în cea de a doua parte a existentei lui (de la fluierele picioarelor în jos) imperiul se înfãtiseazã sub forma unei imposibile unitãti între fierul si lutul amestecate împreunã. Într-adevãr, imperiul fiarei a patra a debutat sub numele de Imperiu al Romei si a supus sub tãlpile invincibilelor ei legiuni toatã suflarea lumii. Romanii au cucerit prin fortã si au dominat prin teroare. Fãrã a fi vreodatã cucerit (!!!), acest imperiu al Romei a cãzut într-un fel de „lesin", dispãrînd temporar de pe scena istoriei. El s-a dat la o parte ca sã facã loc pentru „vremea Bisericii". (Noi trãim acum în vremea sfîrsitului si putem vedea cum imperiul Romei se reface, ca formã si ca alcãtuire, sub numele de „Confederatia Europeanã" sau „Piata Comunã" sau „Comunitatea Europeanã". Existã astãzi chiar si un „Parlament European" ca un mugure al unei visate conduceri unice.) În cea de a doua sa fazã, Imperiul Romei sau Imperiul Fiarei, nu va mai fi unitar, ci fragmentat în zece unitãti distincte de guvernãmînt simbolizate de cele zece coarne ale fiarei (Daniel 7:7-8; Apoc.13:l). Faptul cã imperiul fiarei a patra se reface, este semnul cã vremea Bisericii este pe sfîrsite si cã Dumnezeu este gata sã reia firul profetiilor lui Daniel. În ordine cronologicã urmeazã ca, dupã plecarea Bisericii, în imperiu sã aparã „Omul fãrãdelegii, Fiul pierzãrii, Nelegiuitul" (2 Tesal. 2:3-12; 1 Ioan 2:18; Apoc. 13:3-8), micul corn din vedenia lui Daniel 7:8, Anticristul, "domnul care va veni" (Daniel 9:26). El va face semne mari si minuni, va intra în Templul din Ierusalim si se va da drept Dumnezeu, va face rãzboi cu sfintii si-i va birui, dar va fi nimicit de „piatra desprinsã fãrã ajutorul vreunei mîini omenesti" (Daniel 2:34-35). Acest Anticrist va fi nimicit de suflarea Domnului Isus care-l va prãpãdi la arãtarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 3:8). Dumnezeu va da apoi împãrãtia în mîinile Fiului Omului care va veni pe norii cerului (Daniel 7:13-14; 1 Corint. 15:24-27; Ps. 2).

b) Este un imperiu care va avea o putere înfricosãtor de mare. Grozãvia acestui imperiu nu si-a gãsit echivalent în nici o creaturã de pe fata pãmîntului. Textele profetice îl numesc pur si simplu „FIARA". Impresia pe care a lãsat-o asupra lui Daniel a fost una „nespus de grozavã de înspãmîntãtoare si de puternicã". „Avea dinti mari de fier si mînca, sfãrîmã si cãlca în picioare ce mai rãmînea; era cu totul deosebitã de toate fiarele de mai înainte" (Daniel 7:7) Astãzi oamenii au descoperit energia atomicã si armele moderne de distrugere îngrozesc pe toti locuitorii pãmîntului. Puterea de dominare a Fiarei se va sprijini si pe amenintarea cu rãzboiul atomic.

c) Este un imperiu în care totul si toti se vor afla sub controlul celui aflat la putere. Apocalipsa ne spune cã fãrã asentimentul Fiarei „nimeni nu va putea sã vîndã sau sã cumpere" (Apoc.13:15-18). Mult timp aceastã profetie a pãrut greu de crezut, dar acum, de cînd au apãrut calculatoarele electronice, computerele si credit-cardurile cu coduri numerice, toatã lumea stie cã acesta este drumul pe care se îndreaptã societatea de mîine.

d) Este un imperiu cu o închinare impusã. Forme de închinare impusã au mai existat si în alte timpuri, dar ceea ce se va întîmpla în timpul domniei Fiarei va întrece orice închipuire. O a doua personalitate, la fel de dezumanizatã (si numitã din acest motiv: „o a doua fiarã", va îndemna tot pãmîntul sã cadã în admiratia Fiarei celei mari:

„Ea lucra cu toatã puterea fiarei dinaintea ei (aceiasi putere satanicã deci) si fãcea ca pãmîntul si locuitorii lui sã se închine fiarei dintîi, a cãrei ranã fusese vindecatã...  Ea a zis locuitorilor pãmîntului sã facã o icoanã fiarei, care avea ranã de sabie si trãia. I s-a dat putere sã dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei sã vorbeascã si sã facã sã fie omorîti toti cei ce nu se vor închina icoanei fiarei" (Apocalipsa 13:12-15).

e) este primul si singurul imperiu care, crezînd în Dumnezeu, se va ridica declarat împotriva Lui. Forme de împotrivire fatã de Dumnezeu au existat întodeauna, dar de obicei oamenii aceia erau sau agnostici sau atei sau idolatri. Fiara care va conduce imperiul roman restaurat, va fi pe fatã Anti-Dumnezeu, Anti-Cristos. Diavolul însusi o va însufleti dupã încercarea de atentat sugeratã de „rana de moarte care fusese vindecatã" (Apoc. 13:12) si îi va transmite împotrivirea lui fatã de Stãpînul universului care l-a fãcut „sã-si piardã vrednicia" si sã devinã „Satanah" (Împotrivitorul).

Fiara „va intra în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu" (2 Tesal. 2:4).

„El va rosti vorbe de hulã împotriva Celui Prea înalt, si se va încumeta sã schimbe vremile si legea; si sfintiilor fi dati în mîinile lui timp de o vreme, douã vremi si jumãtate de vreme" (Daniel 7:25).

„Împãratul va face ce va dori; se va înãlta mai pe sus de toti dumnezeii si va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; si va propãsi pînã va trece mînia, cãci ce este hotãrît se va împlini. Nu va tine seama nici de dumnezeii pãrintilor sãi, nici de dorinta femeilor; cu un cuvînt, nu va tinea seama de nici un dumnezeu, ci se va slãvi pe sine mai pe sus de toti". (Daniel 11:36-37)

Despre acest imperiu al Anticristului gãsim o relatare mult mai amãnuntitã în cartea Apocalipsei. Pentru studiul de fatã este bine sã ne oprim aici si sã ne amintim cã aceastã ultimã formã de guvernãmînt al oamenilor, mai rea si mai perversã decît toate celelalte, va fi pedepsitã nu prin interventia vreunei alte structuri sociale, ci prin însãsi interventia lui Dumnezeu, care în persoana lui Cristos („piatra desprinsã fãrã ajutorul vreunei mîini omenesti"- Daniel 2:34) se va nãpusti asupra chipului vãzut de Nebucadnetar, punînd capãt vremii neamurilor, si întemeind o nouã împãrãtie, care va fi datã „poporului sfintilor Celui Prea înalt" (Daniel 7:27).

„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte si iatã cã pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbãtrînit de zile si a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stãpînire, slavã si putere împãrãteascã, pentru ca sã-i slujeascã toate popoarele, neamurile, si oameni de toate limbile. Stãpînirea Lui este o stãpînire vesnicã, si nu va trece nicidecum, si împãrãtia Lui nu va fi nimicitã niciodatã" (Daniel 17:13-14).

Fãrã sã stãruim prea mult la analizarea visului lui Nebucadnetar, este bine totusi sã subliniem douã concluzii care ne afecteazã pe noi, cei de astãzi:

(1). Sfîrsitul epocii noastre nu se va produce în urma unei îmbunãtãtiri treptate care sã culmineze cu venirea împãrãtiei cerurilor, ci se va împlini printr-un moment de crizã, de prãbusire si de catastrofã neasteptatã. În vedenia lui Nebucadnetar, peste degetele de fier si lut se prãbuseste „piatra, deslipitã fãrã ajutorul vreunei mîini" (arãtatã în cap.7 a fi Cristos în împãrãtia lui Mesianicã) si face bucãti întreg Chipul, transformîndu-l într-o pleavã luatã de vînt si împrãstiatã fãrã urmã (cap.2:34-35, 43-45).

Iatã ce scrie William Newall în aceastã privintã: „Toate visãrile moderne despre un Mileniu înainte de venirea lui Cristos sînt erezii nãscute dintr-o necugetatã încredere în bunãtatea oamenilor sau, si mai grav, din înselare Satanicã. „Cînd vor zice: „Pace si liniste!" atunci o prãpãdenie neasteptatã va veni peste ei, ca durerile nasterii peste femeia însãrcinatã, si nu va fi chip de scãpare" (1 Tesal.5:3). Cristos va face rãzboi cu lumea actualã si va spulbera puterile lumii transformîndu-le în pleavã purtatã de vînt".

(2). Sfîrsitul vremurilor noastre este acum aproape. Cele douã picioare ale Chipului din visul lui Nebucadnetar sînt o reprezentare fidelã a istoriei. Dupã cîte stim, imperiul roman s-a rupt în doua ramuri - Imperiul de Rãsãrit si Imperiul de Apus. Despãrtirea s-a produs în anul 395 d.Cr. Fãrã sã riscãm prea mult, noi credem cã ne aflãm astãzi în perioada descrisã de imaginea celor zece degete ale picioarelor Chipului din vis. Trãim astãzi o renastere a Imperiului roman pe teritoriul cunoscut din Europa. Slãbiciunea fierului amestecat cu lutul, defineste cum nu se poate mai bine, lipsa de coeziune care existã sub masca unitãtii europene. „Legãturile omenesti" de care vorbea Daniel existã: cãsãtorii peste granite, cãlãtorii fãrã pasapoarte, investitii multinationale, libertatea companilor de a prelua contracte în alte tãri, planul de a avea în curînd o monedã comunã unicã, etc. Totusi, dominarea Europei de astãzi asupra lumii nu va mai avea forta si tãria Imperiului de altãdatã. Dominarea militarã va fi înlocuitã cu dominarea economicã si politicã. subrezenia pãrtilor componente îi va determina pe cei din noua Europã Unitã sã-l accepte ca unic conducãtor pe Anticrist. Cu solutiile propuse de el, lumea va pãrea cã iese din impas, dar... pacea adevãratã nu va fi asezatã decît de venirea Domnului Pãcii. Va mai fi un groaznic rãzboi mondial: Armaghedonul, sau „ultimul rãzboi dinaintea pãcii".

CELE 70 DE SÃPTÃMÎNI

Vedenia din cel de al 9-lea capitol al cãrtii lui Daniel este o profetie privitoare la Israel si la evenimentele cheie prin care va trece acest popor „de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, pînã la Unsul (Mesia), Cîrmuitorul" (Dan. 9:25).

Aceastã perioadã cuprinde istoria din „vremea neamurilor", pînã cînd Dumnezeu se va arãta si va reaseza Israelul în prerogativele Mesianice („toate neamurile vor fi binecuvîntate în sãmînta ta" - Gen 22:18).

Iatã cuprinsul profetiei:.

(a) În versetele 24-27 i se spune lui Daniel cã: „70 de sãptãmîni au fost hotãrîte asupra poporului sãu". Aceste 70 de sãptãmîni (sau septade, deoarece în limba folositã grupa de 7 nu are neapãrat semnificatia de sãptãmînã) sînt împãrtite în douã grupe, dupã cum urmeazã: primele 69 de sãptãmîni si sãptãmîna a-70-a.

De la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului" si pînã în ziua cînd Mesia va fi „stîrpit” au fost hotãrîte sapte sãptãmîni si sase zeci si douã de sãptãmîni". Fãcînd socotelile ajungem la 69x7=483 de ani de la decret si pînã la moartea lui Mesia. Rãmîne încã o a 70-a sãptãmînã de ani, rezervati pentru vremea sfîrsitului, cînd un „domn al unui popor care va veni" va face un legãmînt trainic cu Israelul, dar la mijlocul acestei sãptãmîni va cãlca legãmîntul si, intrînd în Templu, se va da drept Dumnezeu.

Pentru a întelege profetia trebuie sã stabilim data la care s-a dat decretul pentru rezidirea Ierusalimului. Trecînd peste cele trei decrete amintite de Ezra în cartea sa si care au lãsat Ierusalimul cu zidurile încã neridicate, ajungem la porunca datã de Artaxerxe ca urmare a cerem fãcute de Neemia: „trimite-mã în Iuda, la cetatea mormintelor pãrintilor mei, CA S-O ZIDESC DIN NOU" (Neemia 2:5). Data acestui decret ne este datã la începutul cãrtii: „În luna Nisan a anului al douãzecelea al împãratului Artarxerxe" sau în luna Nisan 445 î.Cr.

Dupã obiceiul evreiesc, atunci cînd nu ni se precizeazã ziua din lunã este vorba de cea dintîi zi a ei. Fãcînd transformãrile corespunzãtoare calendarului Iulian, Sir Robert Anderson în colaborare cu „Astronomer Royal" au ajuns la concluzia cã aceastã datã a fost 14 Martie 445 î.Cr. În socotelile profetice vorbeste în anii luni-solari de cîte 360 de zile (vezi toate socotelile lui Ioan în cartea Apocalipsei) si dacã facem socotelile de rigoare ajungem exact la ziua în care a intrat Domnul Isus în Ierusalim. Nu se poate sã nu fii socat de precizia cu care s-au împlinit prezicerile lui Daniel. Cu pasiunea lui pentru amãnunte, Evanghelistul Luca ne spune cã aceste lucruri se întîmplau „în cel de al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar" (Luca 3:1). stiind cã Tiberiu si-a început domnia la 19 August anul 14 d.Cr. ajungem cu socoteala la anul 29 d.Cr. sau exact 483 de ani de la porunca pentru rezidirea Ierusalimului.

Cine a citit Evangheliile stie cã Domnul Isus s-a retras într-un fel de obscuritate deliberatã dupã ce a fost refuzat de mai marii evreilor asteptînd ceea ce El numea „Ceasul" care-i fusese hotãrît. Era vorba de ceasul profetic al împlinirilor Mesianice (Ioan 2:4; 7:8; 8:20).

„Acum sufletul Meu este tulburat. si ce voi zice?... Tatã, izbãveste-Mã din CEASUL acesta?... Dar tocmai pentru aceasta am venit pînã la CEASUL acesta!" (Ioan 12:27).

Într-adevãr în repetate rînduri El le-a poruncit ucenicilor sã nu spunã nimãnui despre divinitatea Sa, dar în ziua Floriilor a primit slava multimilor care L-au primit ca pe Mesia! Cînd fariseii au protestat, invocînd blasfemia si teama de represaliile romanilor, Domnul Isus le-a spus clar: „Aceasta este ziua! Vã spun cã dacã vor tãcea ei, pietrele vor striga!" (Luca 19:40)

Fãrã a-si face iluzii, El a privit de departe Ierusalimul si a izbucnit în plîns spunînd: „Dacã ai fi cunoscut si tu mãcar în aceastã zi, lucrurile care puteau sã-ti dea pacea! Dar acum ele sînt ascunse de ochii tãi. Vor veni peste tine zile cînd vrãsmasii tãi te vor înconjura cu santuri, te vor împresura si te vor strînge din toate pãrtile te vor face una cu pãmîntul, pe tine si pe copiii tãi din mijlocul tãu; si nu vor lãsa în tine piatrã peste piatrã, PENTRU CÃ N-AI CUNOSCUT VREMEA CÎND AI FOST CERCETATA" (Luca 19:42-44)

Ierusalimul ar fi trebuit sã stie cã se împliniserã cei 483 de ani si cã venise vremea profetiei rostitã de Zaharia: Împãratul, Cîrmuitorul venise blînd si cãlarepe un mînz, pe mînzul unei mãgãrite (Zaharia 9:9; Matei 21:4-5). Se împlniserã cei 483 de ani de asteptare. „Unsul" înainta spre criza supremã a cãlãtoriei lui terestre. Se apropia de momentul cînd avea sã fie „stîrpit", si nimeni în afarã de El nu stia încã ce vroise sã spunã Daniel atunci cînd adãugase „stîrpit, si nu va avea nimic" (9:26). Mîntuitorul cãlãtorea înspre înviere!

Ce se întîmplã însã cu sãptãmîna a-70-a? Ea rãmîne încã în viitor. Între „stîrpirea” Unsului la sfîrsitul celei de a 69 sãptãmîni si începutul celei de a 70-a sãptãmîni se întinde acum „taina tinuta ascunsã de veacuri": vremea Bisericii. Biserica a fost un secret pe care Dumnezeu nu l-a descoperit celor din Israel (Efeseni 3:2-13). La sfîrsitul acestei perioade, în care harul este „la neamuri", Dumnezeu se va întoarce iarãsi înspre Israel, îi va readuce în patria lor si vor trãi împreunã cu toatã omenirea vremea amãgitoare a Anticristului. Sub protectia lui initialã, ei îsi vor putea reconstrui Templul, dar la jumãtatea sãptãmîna, legãmîntul va fi rupt, Anticristul va intra în Templu dîndu-se drept Dumnezeu si declansmd lantul violent de evenimente relatat pe larg în cartea Apocalipsei.

Din pãcate nu putem merge mai departe în analizarea profetiilor lui Daniel. Sperãm însã ca acest studiu asupra celor douã pasaje profetice de bazã sã vã fie folositor pentru investigatii personale ulterioare. Între timp, cu cea de a-70-a sãptãmînã în minte, noi asteptãm sunetul trîmbitei divine, vocea arhanghelul, coborîrea Domnului, deschiderea mormintelor, învierea celor sfinti, stãpînirea din timpul împãrãtiei, si slava de care vor fi urmate toate acestea.