Autorul: Cartea aceasta a fost scrisã de Moise si, împreunã cu urmãtoarele patru scrise de el, face parte dintr-o grupã de cinci cãrti cunoscute sub numirea de: „Pentateucul lui Moise". Dovezi în sprijinul pãrerii cã Moise a fost autorul acestor cãrti se gãsesc în: (1) textul acestor cãrti (Exod 17:14; 24:4, 7; 34:27; Num. 33:1-2; Deut. 31:9), (2) alte cãrti ale Vechiului Testament (Iosua 1:7-8; 8:32, 34; 22:5; 1 Împãrati 2:3; 2 Împãrati 14:6; 21:8; Ezra 6:18; Dan. 9:11-13; Mal. 4:4), (3) în cãrtile Noului Testament (Mat. 19:8; Marcu 12:26; Ioan 5:46-47; 7:19; Rom. 10:5), (4) faptul cã descrierile apar a fi ale unui martor ocular, nu a unuia care ar fi trãit la multe secole dupã aceea (Exod 15:27; Num. 21:1-31; 11:7-8), (5) faptul cã autorul manifestã o cunoastere foarte exactã asupra numelor, cuvintelor, obiceiurilor si locurilor din Egipt (Gen 13:10; 16:1-3; 33:18; 41:43 cf. Fapte 7:22)

Continutul: Cartea Genezei contine informatii despre „începuturile" multor lucruri din lumea în care trãim noi astãzi. Descrierea acestor „începuturi" este fãcutã concentric, începînd cu informatii globale despre realitatea creatiei si apropiindu-se apoi treptat, treptat de lumea imediat înconjurãtoare omului. Aceastã apropiere cosmogonicã sugereazã cã întreaga carte este un rãspuns pe care Dumnezeu îl dã celor mai arzãtoare întrebãri ale fiintei umane: Cine sînt eu? Ce este lumea aceasta în care m-am nãscut? Cine a fãcut-o? De ce m-am nãscut si care este ratiunea existentei mele?

Textul Genezei apare de 60 de ori în continutul Noului Testament dovedind într-un sens profund cã germenii tuturor revelatiilor dumnezeiesti sînt plantate aici si cã cine vrea sã înteleagã pe deplin aceastã revelatie trebuie sã înceapã cu aceastã carte.

Geneza este o carte istoricã. Ea cuprinde evenimente din „protoistoria omenirii". De fapt am putea împãrtii întreaga Biblie în douã sectiuni istorice distincte. Evenimentele dinaintea cãderii omului (Geneza 1:1 pînã la Geneza 3:24) si evenimentele de dupã aceea (Geneza 4:1 pînã la sfîrsitul Bibliei). În cea de a douã sectiune istoricã sînt redate evenimentele din planul de „mîntuire" a fiintei umane, adicã acele evenimente cauzate de Dumnezeu sã se întîmple pentru salvarea omului de la pierzarea vesnicã.

Sînt multe feluri în care se poate face istorie; existã o istorie a mijloacelor de productie (tehnologie), o alta a formelor diferite de alcãtuire a societãtii umane (sociologie), o alta a diferitelor rãzboaie sau a cuceririlor teritoriale, o altã istorie a cuceririi spatiului înconjurãtor si încã o alta a abilitãtii omului de a-si explica lumea si ratiunea ei de existentã (filosofie). Biblia este o carte de istorie în mãsura în care cuprinde evenimentele cauzate de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor de la pierzarea vesnicã produsã de neascultarea din grãdina Edenului, în lumina destinului nostru vesnic, Biblia, si implicit cartea Genezei, este singura naratiune istoricã care ne poate influenta soarta noastrã eternã. Ignorarea celorlalte cãrti de istorie ne poate dãuna relativ, dar ignorarea Bibliei ne poate atrage suferinta noastrã absolutã si de neînlãturat.

În mod normal, dupã cãderea omului în neascultare, Dumnezeu a trebuit sã exercite pedeapsa si sã refacã echilibrul dreptãtii. Dumnezeu a ales însã sã nu ne facã ceva rãu care sã ne distrugã vesnic; pedepsele Lui sînt limitate în mãsurã si educative în scop. Hotãrîrea lui Dumnezeu de a restringe „dimensiunile" pedepsei pentru a ne face bine este ilustratã în cele 8 „legãminte" pe care El le-a fãcut cu omul în decursul istoriei. Primele 4 legãminte din aceastã serie de 8 sînt redate în cuprinsul cãrtii Geneza. Iatã însã o listã completã a tuturor celor 8: (1) Edenic (Gen. 2:16), (2) Adamic (Gen. 3:15), (3) prin Noe (Gen. 9:16), (4) Avraamic (Gen. 12:2), (5) Mozaic (Gen. 19:5), (6) Palestinian (Deut. 30:3), (7) Davidic (2 Sam. 7:16) si (8) Legãmîntul cel Nou (Evrei 8:8; 1 Cor. 11:23-25).

Asezatã la începutul celor 66 de cãrti ale Bibliei, Geneza este si începutul „revelatiei de Sine" a lui Dumnezeu, a descoperirii fiintei Lui cãtre fãptura creiatã. Aceastã descoperire treptatã este progresivã în esentã si culmineazã în Cristos, Dumnezeu adevãrat fãcut trup si coborît printre oameni (Ioan 1:18; 14:8-10; Col. 1:15; 2:9; Evrei 1:1-3).

Cunoasterea pe care oamenii au primit-o despre Dumnezeu este exprimatã în „numele" cu care L-au identificat. În mod absolut, Dumnezeu nu poate avea un nume deoarece orice cuvînt reprezintã o realitate staticã, iar Dumnezeu este infinit în dimensiunile fiintei Sale si în posibilitãtile Lui de manifestare. Totusi, cartea Geneza ne pune la dispozitie primele trei numiri cu care L-au identificat oamenii pe Dumnezeu: Elohim, Iehova si Adonai, date oamenilor într-o ordine prestabilitã si desãvîrsitã care nu poate fi schimbatã fãrã a altera caracterul revelatiei lui Dumnezeu cãtre oameni (Exod 6:3), precum si cele cinci numiri compuse ale numelui lui Dumnezeu: El-Elion: Dumnezeul Cel Prea înalt (Gen. 14:18), Iehova Elohim: Domnul Dumnezeu (15:2), El-Roi: Dumnezeul care mã vede (Gen. 16:13), Iehova-Iire: Domnul va purta de grijã (Gen. 22:14) El-Elohe-Israel: Domnul este Dumnezeul lui Israel (Gen.33:20).

Elohim este o formã de plural care denumeste un aspect caracteristic al fiintei divine: Dumnezeu întreit în fiintã (Gen. 1:26), dar unic în naturã si persoanã (Deut. 6:4)

Iehova nu este un nume propriu zis, ci un grup de cuvinte care desfãsoarã ceva din caracterul infinit al prezentei si posibilitãtilor divine: „Eu sînt Cel ce sînt" (Exod 3:11-15). Ocazia în care a apãrut acest nume i-a fãcut pe multi sã se opreascã asupra lui ca asupra singurului nume veritabil al dumnezeirii. Este bine de stiut însã cã evreii au pierdut ei însisi pronuntarea corectã a acestei perifraze notate în textul vechi doar prin consoanele HH si semivocalele Y, W (lingvistii de astãzi înclinã totusi spre forma Yahweh). În timpul Evului Mediu, rabinii au înlocuit vocalele originale cu vocalele din cel de al treilea nume pentru divinitate: Adonai si astfel s-a ajuns la numirea de „Iehova". Astãzi nimeni nu poate spune cã stie cum a sunat vocea din ceruri prin care S-a identificat Dumnezeu înaintea lui Moise, iar faptul cã în textul Bibliei au apãrut apoi alte numiri pentru Dumnezeu ne aratã clar cã nu este bine sã ne legãm prea mult de aceastã singurã numire.

Adonai, sau mai scurt „Adon" este numirea veche pentru „Stãpîn" sau „Domn" si este aplicatã în textul Vechiului Testament si omului si divinitãtii (Gen. 15:2). Atunci cînd este aplicat oamenilor „adonai" se scrie cu literã micã.

Faptul cã Geneza începe cu cuvintele acestea: „La început Dumnezeu a fãcut cerurile si pãmîntul" este de o importantã covîrsitoare. Aceastã afirmatie limiteazã rãtãcirile imaginatiei noastre care-l cautã pe Dumnezeu în forme aberante si arbitrare.

„La început Dumnezeu...” - neagã totodatã si Ateismul si Politeismul. Între vidul nimicului si confuzia multimii de dumnezei, Geneza ni-L aseazã înainte pe maiestuosul Dumnezeu unic care este sursa, suportul si scopul tuturor lucrurilor.

„La început Dumnezeu a fãcut...” - neagã Fatalismul cu învãtãtura lui bazatã pe hazard.

„La început Dumnezeu a fãcut...” - neagã si Evolutionismul haotic, masinist si impersonal.

„La început Dumnezeu a fãcut Cerurile si pãmîntul" - neagã Panteismul care sustine cã Dumnezeu este totuna cu creiatia Sa, dar neagã si Materialismul care, ametindu-ne cu ceea ce se vede si pretinzînd cã materia este vesnicã, cautã sã ne ascundã izvorul creator, începutul si Judecãtorul desãvîrsit al tuturor celor create.

ÎMPÃRTIREA CÃRTII

Tema Genezei fiind: „Suveranitatea divinã în creatie, istorie si mîntuire", am putea sistematiza cuprinsul cãrtii dupã cum urmeazã:

I. Protoistoria Omenirii
Patru evenimente de seamã

CREATIA - Suveranitatea divinã asupra lumii fizice. Prioritãtile vesnice ale lui Dumnezeu.

CÃDEREA - Suveranitatea divinã în problemele umane. Autoritatea moralã divinã.

POTOPUL - Suveranitatea divinã în pedepsire. Autoritatea judiciarã supremã.

CRIZA DE LA BABEL - Suveranitatea divinã în rãspîndirea si specificul raselor. Autoritate socialã supremã. Stãpînirea deplinã asupra societãtii.

II. Istoria patriarhilor
Patru persoane de seamã

AVRAAM - Suveranitatea divinã în alegere. Chemare supranaturalã.
ISAAC - Suveranitatea divinã în alegere. Nasterea supranaturalã.
IACOV - Suveranitatea divinã în alegere. Îngrijire supranaturalã.
IOSIF - Suveranitatea divinã în cãlãuzire. Cãlãuzire supranaturalã.

SCHITA CÃRTII

I. FACEREA LUMII 1:1 - 2:25
a. Facerea universului, 1:1
b. Facerea pãmîntului, 1:2 - 2:3
c. Facerea Omului, 2:4 -25

II. CÃDEREA OMULUI 3:1-24
a. Ispitirea, 3:1-7
b. Pedepsele, 3:8-24

III. PROTOISTORIA OMENIRII 4 - 5
a. Cain si urmasii lui, 4:1-24
b. Set, 4:25-26
c. De la Adam la Noe, 5:1-32

IV. VIATA LUI NOE 6:1 - 10:32
a. Cauzele potopului, 6:1-13
b. Potopul, 6:14-8:19
c. Evenimente de dupã potop, 8:20 - 9:29
d. Urmasii lui Noe, 10:1-32

V. TURNUL BABEL, 11:1-9

VI. VIATA LUI AVRAAM 11:10-25:11
a. Strãmosii lui Avraam, 11:10-26
b. Familia lui Avraam, 11:27-32
c. Chemarea lui Avraam, 12:1-20
d. Despãrtirea lui Avraam de Lot, 13:1-18
e. Lot izbãvit de Avraam, 14:1-24
f. Legãmîntul Avraamic, 15:1-21
g. Nasterea lui Ismael, 16:1-16
h. Tãierea împrejur, 17:1-27
i. Nimicirea Sodomei si Gomorei, 18; 19
î. Avraam si Abimelec, 20:1-18
j. Nasterea si jertfirea lui Isaac, 21; 22
k. Moartea Sarei, 23:1-20
l. Cãsãtoria lui Isaac, 24:1-67
m. Moartea lui Avraam, 25:1-11

VII. URMASII LUI ISMAEL, 25:12-18

VIII. VIATA LUI IACOV, 25:19-36:43
a. Iacov si Esau, 25:19-34
b. Isaac si Abimelec, 26:1-35
c. Iacov în tinerete, 27:1 - 28:22
d. Iacov la Laban, 29:1 - 30:43
e. Iacov se întoarce în Canaan, 31:1 - 33:20
f. Bãtrînetea lui Iacov, 34:1 - 36:43

IX. VIATA LUI IOSIF, 37:1 - 50:26
a. Iosif vîndut în robie, 37:1-36
b. Pãcãtuirea lui Iuda cu Tamar, 38:1-30
c. Iosif în Egipt, 39:1 -41:57
d. Fratii lui Iosif vin în Egipt, 42:1 - 45:28
e. Toatã familia vine în Egipt, 46:1 - 47:31
f. Binecuvîntarea copiilor lui Iosif, 48:1-22
g. Iacov îsi binecuvînteazã fii, 49:1-27
h. Moartea si îngroparea lui Iacov, 49:28 -50:14
i. Ultimele zile ale lui Iosif, 50:15-26